”N-aş putea să uit vreodată că prima mea unealtă de pescuit a fost o undiţă de bambus din două bucăţi, cumpărată de bunicul meu de la magazinul de sport al anilor ’80, şi că prima mea captură cu undiţa respectivă a fost un oblete prins în compania tatălui meu, într-o superbă după-amiază de vară, pe unul dintre lacurile de acumulare construite pe Ialomiţa. Mă gândesc (sau poate sper) că nici fiica mea nu o să uite vreodată că la 6 ani a capturat primul ei peşte, pe Isacova, în Deltă – o mârliţă de 20 cm! – pentru ea, dar şi pentru noi, părinţii, un prilej de emoţie autentică – pentru că eram acolo împreună, pentru că pescuiam, pentru că asta ne făcea fericiţi. Și dacă-mi este permis să fantazez pentru ce va să vie, cred că ştiu ce i-aş lua cadou unui nepoţel…
Din realitatea magică de mai sus cobor uneori prea abrupt într-o altă realitate – cea a cabinetului de psihoterapie în care lucrez şi unde mă confrunt, în fiecare zi, cu suferinţa umană a copilului, a adolescentului şi a adultului. Nu este locul să insist asupra multitudinii cauzelor acestei suferinţe, ci aş vrea doar să remarc că, de multe ori, ea este consecinţa unei rupturi importante care survine între om şi Sine însuşi, între om şi Natura din el. Pentru că, da, Sinele este în la fel de mare măsură Natura din om, pe cât de natură sunt copacii, apa, nisipul, natura din exterior. Nu ne putem îndepărta de natura din jur fără să o facem, implicit, şi de partea autentică şi sănătoasă din interiorul nostru, de propriul Sine… şi de aici şi suferinţa…
Aş vrea să cred că un îndemn de genul „Reîntoarceţi-vă la natură ca să fiţi sănătoşi, psihic şi fizic” conţine un adevăr evident. Realitatea îmi demonstrează însă că nu este aşa. Se pare că oamenii nu mai ştiu, în secolul în care trăim, cum să şi facă bine, şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut, verbal sau în scris, cu pacienţii mei sau cu voi, cititorii, decât să reiterez mesajul: REÎNTOARCEŢI-VĂ LA NATURĂ!!! Într-un secol în care timpul nu pare să mai aibă răbdare cu oamenii, în care copiii petrec zile şi nopţi în faţa calculatorului jucându-se, în care părinţii lucrează uneori şi 12 ore pe zi, în care mallul – acest jalnic templu de consum – este locul căutat cu predilecţie de familia reunită în weekend. Ei bine, acesta este secolul în care fiecare dintre noi, la nivel individual, putem înţelege cât de mult rău ne facem singuri şi putem decide să facem ALTFEL.
Vă doresc din suflet, celor care n-aţi avut ocazia, să vedeţi realitatea prin ochii copilului care şi prinde primul peşte”… Citeste mai mult pe Rapitorimania.ro.
