România este țara în care expresiile „bătaia este ruptă din rai”, „copilul este pupat doar în somn” sau „unde dă mama crește” nu sunt doar la nivel teoretic, astfel că, faptul că 63% dintre copiii români afirmă că sunt bătuți acasă de către părinții lor atunci când se comportă altfel decât aceștia doresc sau se așteaptă nu miră pe nimeni.
Chiar dacă în România utilizarea pedepsei corporale asupra copiilor este sancționată prin lege de aproximativ un deceniu, acest fapt nu generează nici pe departe așteptarea ca un părinte care își lovește copilul să își piardă acest statut. Bătaia este un comportament social acceptat și moștenit din generație în generație, chiar dacă mulți părinți recunosc că, în afara unei supuneri imediate din partea copilului și de iluzia proprie că au făcut ceva pentru a corecta o problemă de comportament, o asemenea reacție nu aduce altceva decât emoții negative de ambele părți. Practic, părinții se vor simți vinovați și rușinați pentru pierderea cumpătului, pentru faptul că și-au rănit copilul, iar copilul va simți teamă sau furie față de părintele său, precum și confuzia generată de faptul că aceeași mână mângâie și lovește deopotrivă.
În clipa în care se ajunge la bătaie, cei mai mulți părinți invocă situațiile în care comportamentul copilului devine atât de problematic, încât simt nevoia să aplice o intervenție imediată și severă. Această nevoie se întemeiază pe convingerea, pe care mulți adulți o împătășesc, că un copil învață prin suferință cele mai importante lecții de viață – lecția respectului față de celălalt, a supunerii față de reguli, a onestității și a responsabilității. Doar că, ce se pierde din vedere printr-o asemenea convingere este tocmai înțelegerea cauzelor care au dus la apariția comportamentelor problematice ale copiior și a faptului că, de foarte multe ori, chiar prin reacțiile lor, adulții mențin sau agravează aceste comportamente.
Ce este educația pozitiva?
– Modalitatea prin care copiii pot fi crescuți fără apel la violență și pedepse, în acord cu respectul pentru ei ca ființe umane, cu nevoi de protecție, suport și iubire necondiționată.
– Educația pozitivă nu înseamnă permisivitate și indulgență din partea părinților, nu presupune lipsa regulilor, așteptărilor și a limitelor sau a lăsa copilul să face ce vrea și când vrea.
– Este modalitatea prin care părinții își mută atenția de pe obiectivele pe termen scurt – vreau să mă asculte acum, către obiectivele pe termen lung – vreau ca, copilul meu să devină un adult autonom, responsabil și echilibrat, cu care eu să am o relație caldă și apropiată și peste 20 de ani. Această schimbare de focus îi ajută pe părinți să se gândească în fiecare moment: ce am făcut astăzi pentru a mă apropia de copilul meu? În ce fel faptul că l-am lovit sau am țipat la el îl învață pe copil să devină autonom, responsabil, echilibrat și apropiat de mine peste 20 de ani? Prin această metodă, părinții promovează soluțiile care îl învață pe copil autocontrolul și autodisciplina, pe care acesta și le va însuși chiar și atunci când părintele nu este în preajmă.
– Educația pozitivă înseamnă comunicarea clară a limitelor și regulilor față de copil, astfel încât acesta să înțeleagă care sunt așteptările celor din jur față de comportamentul său în diferite contexte de viață.
– Educația pozitivă înseamnă a modela și a sprijini învățarea acelor abilități care îl vor ajuta pe copil să facă față în situații dificile: cum să își gestioneze emoțiile de frică, furie sau tristețe, cum să reacționeze când este agresat sau respins de alți copii, cum să accepte un refuz sau o invitație, cum să aplaneze un conflict, cum să negocieze, cum să-și construiască și să mențină o relație de prietenie, cum să facă față efortului și oboselii etc. Niciun copil nu va reuși să satisfacă așteptările părinților fără credința că este suficient de valoros, special și dăruit pentru a face ceea ce și-a propus. Un copil certat, criticat, etichetat negativ își va identifica limitele și greșelile, fără a-și identifica și resursele, atuurile. Pentru a învăța despre sine că poate să reușească, copilul are nevoie de atenția și mesajele pozitive ale părinților. Printr-o asemenea atitudine, copilul va avea încredere că va gestiona orice situație provocatoare, iar părinții, odată ieșiți pe ușa casei, vor avea credința că acesta va folosi înțelept darurile pe care le-au sădit ani de zile în mintea și în sufletul său.
– Educația pozitivă înseamnă cunoașterea copiilor și a ritmului lor de dezvoltare, pentru a avea așteptări realiste de la ei. Mai înseamnă și raportarea la ei ca la o altă ființă umană, cu drepturi și nevoi, nu ca la o proprietate de care noi, oamenii mari, dispunem după bunul plac.
A educa pozitiv copilul înseamnă a aduce în relația părinte-copil căldură, dar și structură și limite, obiective pe termen lung, care să ne ghideze pașii zi de zi, înțelepciunea de a transforma orice situație cotidiană, cât ar fi de negativă, de provocatoare, într-o lecție de empatie, respect, înțelegere a nevoii care a creat acea situație. Orice părinte, trebuie să își pună permanent întrebarea: în ce măsură, ceea ce voi face sau voi spune acum, ne ajută, pe mine și pe copilul meu, să nu ne mai găsim într-o astfel de situație?
Sursa: Diana Stănculeanu, Psihoterapeut Salvați Copiii
Articol elaborat în cadrul campanie „Zâmbetul care ascunde frica”, derulată de Salvați Copiii pentru eliminarea violenței împotriva copiilor.
